Owlspotting

In toamna lui 2004 eram intr-un curs de etica la University of Missouri si citeam “Lying” (de Sissela Bok) o carte excelenta despre prevalenta minciunilor de toate culorile in societatea contemporana. Printre randuri autoarea sugera ca minciuna — sau impopotonarea faptelor reale — a devenit o practica acceptabila din punct de vedere social.

Ideea autoarei nu era o banalitate de genul, “vai, mi-am dat seama ca exista oameni necinstiti in lumea asta”, ci mai degraba o sugestie de a analiza relatia oamenilor fata de conceptul de adevar, fata de fapte si intamplari verificabile si asa mai departe. Pentru un jurnalist, o discutie pe aceasta tema poate fi o experienta foarte intensa.

Atat de intensa incat m-a urmarit luni de zile, timp in care am tot mestecat moduri in care pot transforma idea unei lumi libere de constrangerile adevarului intr-un articol jurnalistic. Pana la urma am facut-o luna trecuta cand am scris un articol pentru Dilema Veche intitulat: “Bullshit: cand America o rupe cu realitatea.”

Am sa reproduc mai jos doar trei paragrafe (din motive de drepturi de autor pe care le detine Dilema). Ca sa cititi articolul in intregime, apasati aici.

(…) Am invatat in cei citiva ani de stat in America ca nu conteaza daca spui sau nu adevarul. Alcoolismul, dependenta si puscaria or sa-mi aduca un contract gras de drepturi de autor si vinzari de milioane de dolari. Figura a functionat minunat pentru James Frey, un autor american al carui volum autobiografic Un milion de bucatele, o cronica a tineretii “lui” infuzate cu vicii, violenta si droguri de toate culorile, s-a vindut in peste 3,5 milioane de exemplare. Cartea a fost comercializata ca volum memorialistic si abunda de momente scabroase, pe care autorul si le-a amintit cu o precizie posibila doar dupa o astfel de viata.

Pacat ca, dupa mai mult de un an, in topul celor mai bine vindute carti de non-fictiune, viata de rebel a lui Frey s-a dovedit a fi o minciuna. The Smoking Gun, o publicatie online preocupata de procesele-verbale ale starurilor care s-au intilnit cu legea, a luat seria de fapte groaznice, pe care le-ar fi comis Frey, si a pornit sa le cerceteze. A reiesit ca Frey s-a inventat ca personaj intr-un accident de tren care a omorit doua tinere (niciunde in documentele oficiale nu se vorbeste despre el), si a exagerat numarul de arestari si motivele arestarilor (nu a consumat cocaina si nu a atacat un politist, ci a condus pilit) si asa mai departe. Atit Frey, cit si editura care l-a publicat, au dat din umeri; pentru ei cartea reflecta un adevar mai mare decit micile “adevaruri” dintre coperte.

De peste un an vreau sa scriu un articol despre “era postadevar” de care sufera America – si poate intreaga lume. Nu e vorba aici de adevarul metafizic sau postmodern, ci de nivelul de mijloc care poate fi documentat si care, indiferent de interpretarea pe care i-o dai, ramine la fel de tangibil. Un prost prins beat la volan cu o sticla de bere ieftina sub brat nu e un cocainoman prins cu o mustata de praf alb – din orice unghi l-ai privi.

Cititi restul articolului in Dilema Veche.